Peisajul din fata casei
„Cand nu vrei sa urasti… IUBESTE!”
Delia Gavrilescu
„Oda ratei si prostului gust! Oda inculturii si mediocritatii! Ura pentru delasare si platitudine! Traiasca si infloreasca gandirea germana atotcuprinzatoare!”
Sarcasmul nu-i aducea nimic bun. Doar mai multa durere si un gust amar, de doctorie. De ceva vreme renuntase la tot ce iubise vreodata pentru un alt soi de iubire. Si deja ajunsese sa urasca. Sa se urasca, pentru ca soiul asta nou de iubire o determinase sa isi nege propriile valori, sa renunte la tot si la toate, sa fie slaba si umila…
„Pentru un barbat.”
Si nu era prima oara. Dar, din cine stie ce motiv absurd si straniu, de data asta era… daca nu pentru totdeauna, cel putin pentru multa vreme. Iar ea nu era obisnuita cu asta. Nu era obisnuita sa fie pusa in genunchi si in nici un caz nu era obisnuita sa se subordoneze unui barbat. Dar trebuia sa invete. Culmea: prindea repede.
Victoria era o femeie mandra si, in ciuda ultimelor dovezi, puternica. Avea un acut simt al datoriei si onoarei, un respect pentru prietenie cum rar se mai intalneste, o sinceritate dezarmanta, dar si o incapatanare catareasca pe care multi o condamnau. Totusi aceasta incapatanare ii adusese multe in viata. Asta… pana acum. Pana acum cand incapatanarea ii facea rau. Victoria nu suporta sa fie constransa in nici un fel. Crescuse libera, ca fiarele salbatice, parintii ei divortasera cand ea avea 14 ani, iar de atunci mama ei fusese mult prea preocupata de propria persoana si tatal… mult prea rece si prea departe. Cand se mutase in alt oras Victoria stiuse ca il pierduse, dar se incapatanase (!) sa nu il lase sa o uite, sa inteleaga ce mult insemna pentru ea si, peste ani, reusise sa si-l apropie, sa-l faca sa priceapa ca gresise atunci cand o evitase…
In schimb mama ei… abia dupa ce parasise tara intelesese ca Victoria o pornise in sfarsit pe un alt drum. Nu fusese prea suparata cand Petre, tatal Victoriei, ii cumparase un apartament si fata se mutase aproape in aceeasi zi in care fusese achizitionat. Dorinta de libertate nu-i era straina Dorinei, dar niciodata nu s-ar fi gandit ca Victoria urma sa faca exact lucrul pe care il ura cel mai tare: sa plece din tara. Isi pierduse fiica. Credea ca pentru totdeauna. O cuprinsese o disperare stranie. O ceata ca pacla i se ridicase de pe ochii mintii si putea acum sa vada si sa inteleaga tot ceea ce negase timp de 28 de ani. Victoria era imprevizibila. Sigur, stiai ca isi adora prietenii, chiar cand acestia nu o meritau, stiai ca lua apararea celor slabi, iar generozitatea ei se manifesta in cele mai proaste momente (ca atunci cand nu aveau bani si nici o bucata de paine in casa), stiai ca nu suporta sa fie contrazisa si ca avea intotdeauna ultimul cuvant… iar asta era un atribut al incapatanarii fetei. Dar nu stiai ca Victoria era in stare sa-si ucida sufletul in numele… iubirii. Desi… la modul in care vorbea despre prietenie, cu siguranta iubirea insemna absolutul. Si totusi… nu era Victoria cea care sa renunte la un serviciu pentru care muncise de la 16 ani, la o casa pe care incepuse sa o viseze tot de atunci, la familie, la prieteni… la munti si paduri, la Delta si mare. Nu era ea. Insa…
Si in plus Victoria nu isi dorea sa se casatoreasca. Asta era idealul Amaliei, al lui Carmen, al Andrei, dar nu al fiicei ei. Victoria era total opusa prietenelor pe care, in treaca fie spus, Dorina nu le putea inghiti nici cu un sac de lamai.