Rounite - Morbach - Exilat de Bunavoie

„Mi-ai simtit muntii? Dar padurile? Ce ai vazut pe culmi? Tu nu ai trait niciodata minunile dacilor. Nu le-ai auzit rugaciunile. Tie nu ti-a vorbit Sfinxul din Bucegi si nici Delta nu ti-a cantat vreodata. Tu nu simti nici macar sangele strabunilor tai. Nu stii nimic despre ei si nici nu te intereseaza. Nu le auzi cantecul, nici plansul. Nu le simti jalea, nici dorul. Ai mei ma cheama, iar glasul lor se aude peste zari de departe si totusi… cat de aproape de mine le bate inima. In pieptul meu, as spune, pentru ca sunt copilul lor. Si simt ca ei, visez ca ei… ma cheama inapoi pamantul meu si stau cu tine: un profan. Totusi te iubesc la fel de mult… poate mai mult pentru ca, pentru tine, am fost in stare sa-mi las leaganul si sa ma ologesc… Pentru tine! Si tu? Ce ai facut tu pentru mine? Esti rece ca izvoarele, dar ai si frumusetea lor. Cantecul lor nu ti-e strain, dar treci pestre tot ce insemn ca peste pietre. Ce pot sa fac? Te pedepsesc… iubindu-te!” – Dieter auzea, dar nu asculta niciodata.

Mancarea din restaurantul „La Mama” avea intotdeauna o calitate: era fara cusur. A doua, mai putin importanta, era cantitatea: industriala. Serviciile insa nu erau intotdeauna ireprosabile. De fapt, fusesera ignorate total din momentul in care se asezasera la masa. Noroc cu niste „obisnuiti ai localului” care au atras atentia unei ospatarite. Si a inceput „bestializarea”. Atatia bani nu mai avusesera de cand Vic dadea meditatii de limba engleza intr-un sat din apropiere de Bucuresti. Pe atunci isi permiteau sa mearga in Salsa vinerea si sambata, sa bea cat aveau chef, sa manance „Tocatos con cilli” – scris, din cine stie ce motiv, gresit in meniu – si sa mearga dimineata la o cafea in „Salt’n’pepper” – un local care nu mai exista.

„Vremurile bune” erau parte a unui trecut mult prea indepartat, iar Vic nu le regreta prea tare, pentru ca, dupa ele, urmasera trairi la care altii doar viseaza.

„La Mama!” oferise un moment bun si amuzant, stropit cu bere Guiness. Apoi plecasera in Irish Pub, unde fusesera tratare cu aceease indiferenta, doar vorbeau limba romana, iar clientii bastinasi daca nu se numeau „Adrian Mutu” nu aveau nici o sansa in asemenea localuri. Urmatorul popas s-a numit „Unirea Shopping Center”. De acolo Vic a cumparat un cadou de casa noua pentru Amalia: o sculptura in lemn – destul de reusita – infatisand o femeie. Asta numai pentru ca Amalia se „separase” de Dragos (divortul nu fusese inca pronuntat) si se mutase in casa bunicii din partea tatalui.

„Hai la Amalia!” hotarase ea dintr-o data. Dorea sa-si revada prietena, chiar daca uneori (de cele mai multe ori) Amalia avea un ritm prea vioi pentru Victoria; un ritm obositor.

Si plecasera, fara sa o anunte, doar pentru ca Victoria dorea sa vada cine se bucura sa o revada si cine nu. Iar lacrimile din ochii Amaliei, disperarea si socul afisat in momentul in care Vic, dupa ce Carmen intrase in casa, sunase la usa si spusese „Pizza!”, o determinasera sa uite de primirea rece pe care i-o oferise Carmen. Asta pana sa o vada pe Delia, pe care, desi o credea oarecum falsa, o placuse enorm. Pentru ca Delia ii amintea mult de „piatra rece”. Avea doar „atitudinea” pe care Vic insasi o afisase cu multi ani in urma. Atat. Nimic altceva.

Apoi ele patru: Vic, Carmen, Amalia si Luminita, plecasera in Salsa si urmase o noapte de neuitat. Ziua se incheiase asa. Zorile le gasisera zambind. Insa toate aveau sa plateasca pentru acest lux „cu varf si indesat.”

Ce se intamplase in acele treizeci de zile pentrecute in Romania Victoria incerca sa uite. Insa nu putea. Nu putea sa uite ca Amalia o invinovatise de cele mai cumplite lucruri. Divortul parea ca ii luase mintile, iar Victoria se simtise umilita, calcata in picioare, in special in ultima zi a sederii in tara cand Amalia preferase sa mearga cu Delia (care, de altfel ocupa fiecare gand si fiecare clipa a prieteniei ei) la strand. Adrian, tatal Amaliei, ii fusese alaturi in acea zi. Carmen avea o scuza: fusese la serviciu. Dar Amalia avea zi libera, si, in plus, urmau doua luni la mare pentru ea. Oare ce rost mai avea strandul? Fusesera si serile in care Amalia si Delia intarziau sa vina pentru ca „aveau ora la solar”, insa acestea doar o amuzasera pe Vic, fara a o deranja cu adevarat. Dar a petrece ultima zi cu Adrian… desi fusese placut, nu avea valoarea unei ore cu Amalia. Seara nu se mai putuse bucura de prezenta ei, pentru ca era deja obosita si nu-si dorea altceva decat sa doarma. Numai ca seara fusese momentul trist in care Carmen o ranise a doua oara, in fata tuturor, de parca nu mai conta nimic pe lume. In clipa aceea Victoria se gandise: „Ma uraste! Dar, de ce? Numai daca ar sti, daca numai si-ar imagina cat imi e de greu… nimeni nu m-ar mai ura, nimeni nu m-ar mai invidia, nimeni nu si-ar mai dori sa fie in locul meu si nimeni nu ar mai crede ca…”

Numai Dorina, odinioara rece si nepasatoare, se purtase ireprosabil. Descoperise in ea mama pe care si-o dorise intotdeauna. Poate ca era o fata pe care nu o vazuse niciodata pentru ca ii fusese prea aproape… Poate ca amandoua intelelsesera ca departarea era, de fapt, o pierdere pentru amandoua. In situatia data parea a fi un castig. Petre insa… avusese un comportament superior, dominat… ceruse fara sa dea, ca intotdeauna, iar Victoria, macar de data asta, astepta ceva de la el: putina caldura, o intrebare sincera „ti-e bine acolo?” dar nu una care sa sune ca „ti-am spus eu ca nu o sa-ti fie bine si ca nu trebuie sa pleci! Ti-am spus eu ca barbatul ala nu vrea sa se insoare cu tine si nici nu o sa o faca. Ti-am spus eu ca ala te face servitoarea lui.” Nu, pentru ca soiul asta de intrebare avea picatura lui infima si neglijabila de adevar, dar pentru Victoria orice adevar, cat de mic, avea valoare absoluta. Aceeasi valoare pe care o avea senzatia ca prietena ei cea mai buna o ura, aceeasi valoare pe care o avea indiferenta Amaliei si faptul ca aceasta din urma o invinuia de nepasare. Pe drept, de data asta, pentru ca Victoria trecea printr-un amplu proces de schimbare pe care nu si-l dorise, pe care nu il anticipase atat de cumplit de greu… pe care il ura.

Pana la urma, prima intoarcere in tara ii lasase un gust amar. Prima? Da! Pentru ca avea sa revina iar si iar, ori de cate ori i se oferea ocazia. Romania nu era numai tara, era sangele ei – o dragoste pe care, nimic pe lume, nu o putea schimba. Si nimeni nu o putea intelege.

Amintindu-si o gluma veche, Victoria isi spuse: „nu intelegeam eu de ce are o privire inteligenta, dar se exprima atat de greu.” Si apoi se gandise ca mintea umana face cele mai bizare asocieri uneori, potrivite sau nu unei situatii date. Incepuse o melodie care ii placea si unul dintre partenerii ei obisnuiti de dans o luase de mana. In timp ce dansa Dieter plecase. Victoria fusese mai mult decat multumita, urmase pasii partenerului fara greseala, plutise pur si simplu de parca un pericol neasteptat trecuse.

„Cu cine ai vorbit pana acum?” o intrebase Carmen cand dansul se terminase.

„Un tip care a venit la o nunta. De fapt am crezut ca se uita la tine… Fizic e mai mult genul tau decat al meu. Cred ca e rac, nu stiu de ce. Acum, slava Domnului, a plecat. Cred ca s-a prins ca nu prea aveam chef de schimbat amabilitati.”

Bucuria i-a fost insa de scurta durata. Dieter a revenit. Fusese doar pana la toaleta. Insa era momentul ca fetele sa plece acasa. Vic era obosita si dimineata trebuia sa plece, asa incat:

„Mi-a facut placere sa vorbesc cu tine. Sper sa te distrezi la nunta.”

„Nu ai un numar de telefon sau o adresa de e-mail?” o intrebase el.

„Regret, dimineata plec din Bucuresti pentru doua saptamani. Nu cred ca vei mai fi in Romania cand ma intorc. Oricum, in curand o sa merg la Paris, apoi la Bruxelles si sigur o sa stam doua zile si in Germania. Daca imi dai o carte de vizita, am sa te caut.”

„Iti dau, dar nu cred ca ai sa ma cauti…” scosese cartea de vizita si i-o intinsese fara prea mare tragere de inima. Ceva in ochii lui o determinase pe Victoria sa promita:

„Am sa-ti scriu cat de curand. Ai neveoie de o masina acum? Taxiul nostru asteapta afara.”

„Nu, multumesc!” replicase el, iar Victoria observase imediat ca se schimbase la fata. Era dezamagit. Interpretase gresit. Asta era.

„Oricum am sa-ti scriu!” il asigurase fata.

„Nu cred.” Repetase el.

„Ar trebui sa crezi!” ii promisese ea. „Cuvantul meu are valoare, daca nu pentru altii, cel putin pentru mine.”

Carmen fusese de fata la aceasta promisiune. Ea avea sa fie cea care, peste trei saptamani de la „eveniment”, urma sa-i aminteasca Victoriei de promisiunea facuta „tipului ala din Salsa.”

Asta insemna Salsa pentru Victoria. Parte din viata ei se desfasurase in ritmuri latino. Plansese si se bucurase odata cu muzica. Si acum, revenind in Romania, tot ce isi dorea mai mult era sa mai simta fiorul noptilor tropicale. Sa uite de raceala pe care o simtea zilnic in Germania, sa se simta vie din nou, macar dansand, daca altfel nu se putea.

„Vine si Luminita azi pe aici.”ii spusese Carmen.

„Super, vom fi mai multe in Salsa.”

Apoi, dupa un scurt moment de gandire o intrebase: „Ce face Amalia?”

„Nu prea bine, dar la ce te astepti? Mi se pare ca intr-o saptamana se va da sentinta de divort.”

„Cel mai natural lucru din lume. A durat chiar mai putin decat ma asteptam.”

Amalia isi dorise intotdeauna sa se casatoreasca. Ii spusese „DA” lui Dragos fara sa se gandeasca prea mult la consecinte. Nu o facuse pentru ca il iubea, nu o facuse pentru ca Dragos ar fi avut bani – baiatul chiar nu avea nimic. O facuse pentru ca toata viata nu-si dorise altceva decat sa se casatoreasca. Din cate isi amintea Victoria Amalia fusese logodita in Biserica de cel putin doua ori. Isi dorise sa se casatoreasca cu fiecare dintre prietenii-iubiti pe care ii avusese. Exagerarea mergea pana la disperare. Avea un stil ciudat de a ii sufuca si speria pe partenerii ei. Inaintea lui Dragos fusese Cristi, un sofer al firmei Orange, care daduse bir cu fugitii dupa ce o ceruse in sfarsit de nevasta. Cu siguranta evenimentul se produsese la insistentele ei si nu dintr-un exces de dragoste al lui. Cristi era doar un baiat de cartier, fara prea multa cultura, insa nu prost facut gramada: atent, dragut, generos… insa las in momentele cheie. Amalia mai avea si trista proprietate de a ii uri pe cei care nu „jucau dupa cum le canta”. Dupa ce Cristi a parasit-o, ea a uitat dintr-o data toate momentele bune (iar Victoria stia ca fusesera multe) si nu si-a amintit decat de defectele tanarului. Poate era mai bine asa. Durerea trece mai usor daca nu are nostalgia valorilor pierdute. Si asa s-a si intamplat. Amalia nu a vazut nici defectele lui Dragos. Nu atunci, pentru ca nici el nu indraznea sa le afiseze pe toate. Nu au deranjat-o frustrarile lui, dimpotriva: a jucat teatru pentru a i le vindeca. Victoria nu era straina de asemena strategii. Ea insasi apelase la asemenea trucuri pentru a castiga increderea unui barbat si pentru a-i da lui insusi incredere in sine. Nu o condamna pe Amalia pentru actiunile ei, nici macar pentru ca se grabea. De fapt nu o condamna de loc, regreta doar viitorul pe care, privind situatia „la rece” il intrezarea. Amalia nu era femeia compromisurilor. Un barbat avea o singura alegere: sa faca ce spunea ea. Altfel relatiile nu mergeau. Dragos era un tip rasfatat, timorat, frustrat si incapatanat. Insa incerca cu disperare sa mascheze aceste defecte afisand un soi de bravada pe care numai el o putea intelege. In plus se considera si foarte inteligent si cult, ceea ce nu era adevarat. „Ciupeala” poate fi denumita cu greu „cultura” si numai de catre cei care nu au nici cele mai vagi cunostinte generale. Pentru o asemenea persoana Dragos trecea cu usurinta drept un „om al timpului modern”, apt sa se descurce in orice situatie, gata sa-ti dea raspunsuri la orice intrebare. Realitatea, suparatoare, prezenta un Dragos isteric, un personaj care si-ar fi impus punctul de vedere cu pumnul la nevoie. Numai modul in care tipa la mama lui trebuia sa dea de gandit. Insa, pana la urma, in distrugerea casniciei celor doi, mama lui Dragos jucase rolul cel mai important.

Amalia privea divortul ca pe un esec personal. Vedea in el o eliberare, dar si un domeniu in care „daduse gres”. Incerca cu disperare sa para nepasatoare, dar nervozitatea ii trada adevaratele sentimente. In momente cheie chiar si cei mai puternici oameni isi pot stapani cu greu emotiile. Iar Amalia facea parte dintre cei puternici. „Cadea” intotdeauna in picioare. Divortul insa o cam zguduise. Nu cazuse in picioare si de data asta, ci in genunchi, si i se parea cam greu, daca nu imposibil sa se ridice. Trecea prin faza „urasc barbatii, nu mai am nevoie de ei niciodata”. Si, in ciuda faptului ca facea asemenea afirmatii se intalnea cu cei mai stranii dintre ei: cativa menestrei (cum ii denumea Adrian – tatal sau – pe solistii unor importante grupuri ale momentului) plini de ifose se tot perindau prin viata ei, fara succes insa, pentru ca Amalia nu facea altceva decat sa-i „testeze”. Cauta in ei ce nu gasise in Dragos: caldura, romantism, pasiune, bucuria de a trai… dorinta.

„Propun sa mergem sa mancam undeva, sa sarbatorim intorcerea mea in tara. Ce zici?”

„Nu o suni pe Amalia?”

„Nu, maine e sambata si cred ca o sa vina ea pe la tine. Ma va vedea atunci.”

„Cum vrei tu.”

„Baiatul asta simte nevoia sa fie calcat in picioare de o romanca, sau am fata de producatoare!?” fusese gandul ei influentat de trei Tuborg si o vodca plus experienta nefasta din „Flamingo”. Doar era ziua ei de nastere, nu avea un prieten, Scott era inaccesibil, chiar daca o iubea, si trebuia sa plece intr-o misiune a doua zi – cu cercetasii in Delta.

„Atunci vorbesti engleza?” continuase Dieter fara sa tina cont de privirea ei oarecum agresiva.

Victoria il studiase cateva secunde inainte de a raspunde afirmativ. Nu parea genul periculos-scarbos care are in minte un singur lucru. Nu o deranja nici modul in care o studia: cu interes, dar detasat. Ii privise ochii si prima ei reactie fusese sa-l trimita la dracu, pentru ca, o clipa numai, stiuse ca viitorul ei se lega cumva de cel al acestui barbat. Dar alungase gandul de indata ce raspunsese:

„Are vreo importanta daca vorbesc engleza sau nu?”

„Doar speram sa vorbesti germana, pentru ca in engleza nu ma prea descurc!”

„Daca ai fost in stare de o fraza atat de complexa inseamna ca te descurci.”

El zambise. Cu siguranta nu intelesese nici gluma, nici sarcasmul, dar din politete afisase un zambet.

Carmen cocheta cu un barbat pe care abia il cunoscuse. Victoria si-ar fi dorit-o alaturi in acel moment. De obicei cand nu avea chef de flirturi Carmen o ajuta sa scape repede. Amandoua aveau acelasi gen de sarcasm, mult prea usturator pentru „imparicopitatii” care incercau sa le „agate”. Fara Carmen nu avea haz sa trimita un barbat la plimbare, nici sa faca „misto” de el. Ramasese varianta „sa fiu politicoasa si rece”. Varianta la fel de buna ca „ignora-l, ca poate pleaca”. Rezultatele, de cele mai multe ori, nu se lasau mult asteptate. Barbatul in cauza spunea „imi cer scuze daca te-am deranjat” si pleca. Numai ca, de data asta, raceala nu avea cum sa functioneze. Dieter, probabil, nu intalnise prea multe atitudini „fierbinti” in viata. Era neamt.

„De unde esti?” il intrebase.

„Germania!”

„Hm, da? Fantastic! De-a dreptul impresionant. Si ce cauti aici?”

Era un interogatoriu in care agresivitatea nu era controlata, doar mascata de un zambet politicos. Dieter nu parea a fi deranjat de ton, poate pentru ca asemenea subtilitati scapau oricui intr-o discoteca. Muzica acoperea cu succes vocea umana.

„Am venit la o nunta!”

„Ah, ai prieteni aici…”

„Nu. Vecinul meu are. E roman si a fost invitat la nunta unui avocat… sau ceva de genul asta. Oricum, persoana importanta.”

„Si unde e prietenul tau acum?”

„Nu a vrut sa vina.”

Urmase o pauza. Ea nu il mai intrebase nimic, el nu stia ce sa ii mai spuna.

„Am fost in alta discoteca inainte sa vin aici.”

„Da?! Si noi!”

Fusesera in Flamingo, dar plecasera repede pentru ca muzica lasa mult de dorit si mai toti arabii din jur le oferisera sume interesante in schimbul unor servicii sexuale. Vic spusese „pas” de cateva ori, doar ca baietii nu acceptau „NU” cu usurinta. In cele din urma scosese legitimatia pe care scria „Romania - Ministerul Apararii Nationale” pe masa, iar efectul fusese cel scontat. Arabii plecasera, iar cu ei si cheful fetelor de a mai sta intr-o asemenea discoteca. Mersesera apoi pe jos pana la Salsa, pentru ca nici un taxi nu le-ar fi transportat pe o distanta de un kilometru. Dar plimbarea fusese placuta, pentru ca noptile de august au intotdeauna o incarcatura aparte, un fel de pace mistica greu de perceput de profani. „Am fost intr-o discoteca foarte aproape de asta, era tot cu muzica latino.”

Ii spusese Dieter.

„Flamingo?” intrebase ea uimita.

„Parca asa se numea. Oricum nu mi-a placut. Era… ieftina!”

La inceput Victoria se gandise ca probabil le vazuse acolo, dar alungase repede ideea, pentru ca Dieter nu era genul de barbat peste care sa treci pur si simplu cu vederea fara sa ti-l mai amintesti in secunda urmatoare.

„Si noi tot acolo am fost.” I-a marturisit ea.

„Nu v-am vazut.” Si cu asta nelinistile Victoriei fusesera alungate. Spectacolul unor femei care incearcau sa le explice arabilor ca nu sunt de vanzare, de la distanta, putea fi considerat drept o „neintelegere la pret”.

„Oricum ala e un loc unde, cu siguranta, nu o sa mai mergem niciodata. Ce ma enerveaza e ca ne rezervaseram o masa si a trebuit sa platesc cam mult pentru cele treizeci de minute petrecute acolo. Dar destul despre Flamingo. Tu cu ce te ocupi?”

„Sunt inginer.”

Victoriei nu ii placeau dansatorii profesionisti care veneau in Salsa sa epateze. Tot ceea ce faceau ei era sa execute pasii corect, tehnic, dar trairea le lipsea, pentru ca erau mult prea concentrati sa nu faca vreo greseala. Era placut sa-i observi doua-trei minute, insa nu o noapte intreaga. Nu ai fi vazut nimic altceva decat aceleasi miscari bine studiate repetate iar si iar, monoton… prea monoton. In schimb a ii privi pe cei care invatasera dansul in Salsa, cei care il traiau, care se mai impiedicau si radeau de greseala lor, care ratau cate o pirueta sau se miscau uneori in contratimp… asta era altceva. Puteai vedea si spune cu siguranta care dintre dansatori sunt si amanti, care ar putea fi si care nu au nimic in comun unul cu altul. Era interesant de studiat orice miscare. Din unele se putea invata, altele nu aveau nimic de spus… Puteai vedea imediat care fata a venit „la agatat”, desi barbatii aveau impresia ca toate fetele neinsotite practicau acest „sport”, si care a venit doar la o bere cu prietenii. Si ca femeie… sigur te distrai in Salsa, chiar si atunci cand ritmul lasa de dorit si nu iti puteai inchide ochii ca sa-ti imaginezi cum ar putea arata absolutul.

Salsa ii adusese Victoriei si bune si rele. Pe Robert il cunoscuse acolo, in 1997, de Valentine’s Day. Ea nu credea intr-o asemenea sarbatoare, dar o gasea frumoasa in esenta. Peste un an tot in Salsa il revazuse pe Robert cu Alexandra. Suferise, dar trecuse peste durere si il reprimise pe Robert in viata ei odata cu vizita Papei din 1999.

Relatia cu Robert nu a fost niciodata statornica. Din partea fetei ar fi putut fi, dar el nu era in stare de asa ceva, sau se temea, sau nu credea in dragostea ei cu adevarat. La momentul acela nici nu il putea condamna, pentru ca, in parte, diferentele dintre ei o oprisera si pe ea sa spuna „DA” cand el ii ceruse mana. Propunerea lui nu a mai fost repetata, ba chiar a fost repede uitata, iar Victoria s-a gandit ca nu a fost nici o clipa o propunere serioasa, ca fusese poate doar un test, sau un gest pe care el il facuse din „datorie”.

Pe Matt il cunoscuse tot in Salsa si avusese cu el o relatie pur intelectuala timp de doua luni, fara sex, fara nimic din ce ea ar fi putut caracteriza drept „Zadarnicie”. Si Matt o ceruse de nevasta, cu inel si ingenunchiat, asa, ca in povesti, doar ca bause mult inainte, iar Victoria nu putea lua in serios o asemenea cerere. Il refuzase iar relatia se racise chiar de a doua zi. Matt nu era o frumusete, dar era un barbat cult si fermecator, un barbat care stia sa cante din cand in cand si care avea acelasi simt al umorului ca al ei. Aproape se indragostise de el, si sigur ca fusese ranita cand vazuse ca relatia nu mai mergea doar pentru ca ea nu raspunsese afirmativ toanelor unui betiv. Pentru ca Matt bea prea mult, si oricat de lipsita de ipocrizie se considera Victoria o samanta a acestui sentiment tot ii determinase ratiunea sa spuna „NU”. In plus inca il iubea pe Robert iar sentimentul nu avea sa moara atat de curand. Nu pana in 2002 cand Dieter avea sa se apropie de ea, tot in Salsa, pentru a o intreba daca vorbeste germana.

Insa pentru Victoria Salsa nu era doar o discoteca. Salsa era parte din viata ei, asa cum parte din viata multura e Biserica. Acolo il regasea ea pe Dumnezeu – poate intr-un fel pagan – si tot acolo privea Iadul in ochi si-i zambea ca unui dusman care nu o putea atinge. De cele mai multe ori Salsa insemna trei-patru beri si un dans disperat, fara control, un dans in care-si punea sufletul, un dans plin de viata si de pasiune. Isi inchidea de cele mai multe ori ochii si-si lasa trupul in voia muzicii. Uneori se imagina dansand cu barbatul ideal – acel blond cu ochi de cerb din visurile ei – alteori se imagina dansand la marginea unui abis. Uneori doar statea culcata pe malul unei mari calme lasand valurile sa-i mangaie cu blandete trupul, alteori se regasea sub suvoiul patimas al unei cascade. Se transforma adesea in vantul care se agata de varfurile brazilor in munti, ori in izvoarele ce-si croiesc drumul peste pietre… Insa cel mai des era o rana. Doar ca pentru a putea simti toate aceste senzatii, pentru a se putea ruga cu sufletul si trupul deopotriva, era nevoie de ritm, si, in ultima vreme, Salsa nu i-l mai aducea… gusturile clientilor discotecii se schimbasera, de fapt… venisera clienti noi, tineri, care isi doreau sa danseze pe ritmurile impuse de curentele muzicale ale momentului. Iar noii patroni ai discotecii le faceau pe plac, pentru ca, pana la urma, pentru ei Salsa nu era un altar, ci o afacere. La fel cum fusese si pentru primii patroni, la fel cum, poate, avea sa fie si pentru urmatorii. De multe ori Victoria se gandea ca intr-o buna zi avea sa deschida ea insasi un club in care oamenii sa poata asculta muzica veche, muzica de valoare si nu ceva fad si trecator.

Salsa, merengue, cumbia, copla (care nu se auzea niciodata in discoteca) aveau valoarea lor, valoare data de pasiune. Asta era: toate aceste ritmuri latino-americane puteau fi descrise cu un singur cuvant: pasiune.

Salsa era cu adevarat un stil fascinant. Fiecare melodie incepea usor, uneori ca o soapta, alteori ca o adiere blanda de vant, sau ca un zbor, pentru ca, treptat-treptat, sa-si inteteasca ritmul, sa strige durerea sau bucuria. Gandindu-se la salsa Victoria ii asemuia ritmul unei spirale.

Merengue insemna apropierea – pana la contopire – de partener. Pasii (simpli) nici nu prea contau. Ceea ce conta era echilibrarea ritmurilor celor doi dansatori pana la gasirea unuia comun… Cea mai buna solutie ar fi fost ca partenerii sa fie lipiti unul de celalalt, sau legati cu o sfoara, pentru ca nici unul sa nu fie tentat sa rupa ritmul…

Ajunsese in apartamentul ei asteptandu-se la o primire plina de caldura. Nu o anuntase pe Carmen de sosire tocmai pentru ca dorise sa ii faca o surpriza placuta. Insa de indata ce prietena ei cea mai buna se intorsese de la serviciu si o gasise in casa ii aruncase un „ah, buna!” rece si indiferent pe care Victoria il simtise ca pe un cutit implantat pana la prasele in stomac de o forta malefica necunoscuta. Pentru o clipa lumea inghetase, iar ea isi dorise sa moara, sa nu mai vada nimic. Raceala celei mai bune prietene era o lovitura pe care nu o putea suporta. Apoi ratiunea ii spusese ca poate Carmen reactiona diferit la „surprize”. Sau ca macar avea bunul simt sa nu se prefaca… sau ca avusese o zi grea la serviciu si asta o golise de sentimente. Sau ca…

Indiferent la ce se gandea, in sufletul ei se casca un hau din ce in ce mai adanc si cu siguranta ratiunea s-ar fi prabusit acolo daca nu i-ar fi curmat zvarcolirile cu o intrebare simpla:

„Stiai ca vin? Ti-a spus Stephen ceva?”

„Nu”, raspunsese Carmen la fel de rece. „Dar mi s-a parut atat de natural sa te vad aici, de parca nu ai fi plecat niciodata. In fiecare zi ma astept sa te gasesc acasa… asa e firesc.”

Explicatia avea o logica relativa, poate era purul adevar, insa Victoriei nu ii mai pasa. Singurul lucru la care era in stare sa se gandeasca purta un singur nume: „Salsa”. Locul magic unde durerile se topeau sau se contopeau cu fumul tigarilor ieftine si aburii alcoolului. Nu isi dorea altceva decat sa bea si sa danseze salsa si merengue, poate si cumbia, ca in „vremurile bune”, ca atunci cand avea radacini si isi putea permite sa viseze un amant pasional care sa ii puna lumea la picioare in timp ce ar fi inaltat-o pe ea pe cel mai inalt pisc de munte, ca pe un piedestal absolut. Asta isi dorea… dar a visa asa ceva ar fi insemnat sa pangareasca nobletea sentimentelor ce o smulsesera din radacini si o purtasera in alte zari. Si visele veneau oricum prea tarziu. Ceva in ea murise (un soi de exaltare care ii dadea puterea de a crea si de a imagina lumi nebanuite). Acest „ceva” spera ea sa-l regaseasca in dans, pentru ca „Salsa” ii „salvase” viata de multe ori. I se parea ciudat sa se gandeasca la o discoteca asa cum s-ar fi gandit la un erou.

Ramasese o piatra rece pana in 1997 cand il cunoscuse pe Robert si se indragostise nebuneste. Isi pusese sufletul intreg in relatia cu un american care venise sa construiasca o retea de telefonie mobila, retea ce avea sa devina cea mai puternica din Romania cu timpul. 1997 ingropase „piatra rece” intr-un loc necunoscut. Insa oricat de rece ar fi fost in toti acei ani, amintirea lui Marius ii incalzise inima. El fusese cel care o caracterizase drept o piatra rece. Acesta fusese modul lui de a-i spune cat de mult ii admira puterea de a sta dreapta in fata Destinului, fara ca macar sa se clatine in urma loviturilor. Se clatinase totusi de mult prea multe ori dupa 1997. dupa ce relatia ei cu Robert se sfarsise, fara a se fi sfarsit vreodata cu adevarat… pentru ca Robert stia ce putere avea asupra ei, la fel de bine cum si ea stia ca el nu va mai putea atinge niciodata o alta femeie fara a avea in gand numele ei. Ea ii schimbase modul de a privi lumea, ea il maturizase, ea fusese in genunchi in fata lui, dar el nu o vazuse niciodata ingenunchiata… „Vic” era femeia vietii lui, insa ea, desi il iubea, nu putea sa-si conceapa viitorul alaturi de el. Nu in America. Nu in alta tara decat Romania. Dar venise Dieter pe 16 august 2002, de ziua ei de nastere si…

Prima intoarcere in tara dupa trei luni petrecute in Germania avea sa-i intareasca Victoriei convingerea ca acel „DA” nu fusese un capriciu, ci un raspuns dictat de o forta mai presus de puterea de judecata.

Romania ramasese aceeasi, insa nimic nu mai era la fel. Viata se schimbase intr-un ritm ametitor in cele trei luni de absenta. Cand plecase din Germania stiuse ca nu o astepta nimic bun, dar ignorase certitudinea. O ingropase intr-un colt intunecat al sufletului – acolo unde punea tot ce nu ii placea sa auda, sa vada… sa simta: in coltul cu otrava. Tot drumul isi stapanise lacrimile. Si le inghitise cu un pahar de Merlot de Murfatlar in avion, apoi le oprise drumul de indata ce pusese piciorul pe pamant romanesc, dar nu le mai putuse stapani in Expres. Plansese cu zambetul pe buze, isi permisese sa fie fericita si acesta avea sa fie singurul sentiment bun, cu adevarat profund si inaltator pe care il simtise timp de o luna. In momentul acela nu conta ca pasagerii o priveau curiosi, temandu-se ca s-a intamplat ceva rau cu un membru al familiei ei – era imbracata in negru. In momentul acela iubise gunoaiele de pe strazi, mirosul gazelor de esapament atat de prezent pe toate arterele rutiere bucurestene, tiganii ce scuipau seminte pe trotuare, fetele in fuste scurte ce-si afisau trupurile pe care le-ar fi oferit pentru cateva zeci de mii de lei, politistii cu expresiile lor tampe, cladirile neingrijite, afisele zdrentuite… tot ce facea parte din peisajul bucurestean… totul insemna „acasa”. Si era bine. Se intosese „inapoi” si-si dorise ca totul sa fie perfect, ca senzatia aceea de „gol” ce ii umplea incet-incet sufletul sa nu aiba nici o legatura cu viata reala, sa fie doar o alrma falsa… Dar nu era.

„Sunt ingropata de vie! Ma irosesc!” isi spunea. Creierul refuza sa retina cuvintele germane cu incapatanare. Avea idei preconcepute despre limba, desi crezuse in oameni. Dar oamenii erau ca limba pe care o vorbeau: reci, duri, lipsiti de orice flacara…

Tanara se ruga in fiecare seara inaite de culcare; in fiecare dimineata de indata ce deschidea ochii si ori de cate ori vedea ceva de natura sa o tulbure: „Doamne, fa sa nu devin ca ei!” Si creierul ei, cuminte, refuza cu indaratnicie sa invete germana: „ca sa nu devii ca ei!”

Isi spunea de multe ori ca a sti limba inseamna a ii cunoaste mai bine. Insa ideea asta nu-i dadea nici o motivatie pentru ca deja aflase mai mult decat isi dorise sa afle. Dieter insusi era prea rece, iar ea se simtea singura, prizoniera intr-o lume pe care nu si-o dorise niciodata cu adevarat. Fara indoiala Dieter o iubea. Ii repeta ades acest lucru si ii spunea ca era cel mai bun lucru din viata lui. Cu siguranta. Dar dragostea lui distanta si rece nu facea altceva decat sa ucida pasiune tinerei.

De multe ori se spune „viata e plina de paradoxuri”. Nu e o maxima pretentioasa, ci un adevar dur. Altfel cum s-ar putea explica faptul ca Dieter era intruchiparea a tot ceea ce tanara ura mai mult intr-un barbat, iar Victoria il iubea cu disperare? Goethe scria pe undeva ca ii „iubesti cu adevarat pe cei care te fac sa suferi”.

„Durerea naste placere… Masochistii stiu ei ceva.” Isi spunea Victoria cu tristete, fara a avea pretentia ca emitea o judecata de valoare. Nu ii placea senzatia si nici modul in care, de buna voie isi mutila sufletul, isi ignora principiile pentru a face unui barbat pe plac. Aici nu mai era vorba de compromis. Ea considera compromisul drept o jumatate de schimbare. Aici era vorba de o remodelare a unui caracter uman, si pentru ca Victoria nu credea ca e bine sa incerci sa-i schimbi pe oameni, se schimba pe sine.

Dieter o facuse sa sufere in nenumarate feluri, iar Victoria stia ca daca dorea ca relatia lor sa mearga (si dorea) trebuia sa-si foloseasca toate puterile pentru a gasi o cale de comunicare… pentru asta trebuia sa-l studieze pe Dieter, sa ii invete slabiciunile si punctele forte… sa-l manipuleze. Mai facuse asta, stia ca e usor, dar nu si-ar fi dorit sa o faca si cu barbatul pe care il iubea. El insa nu ii lasa loc pentru altceva. Ideea de „piatra rece” ii revenea obsesiv in minte. Asa fusese ea in 1987 dupa divortul parintilor. Asa fusese si in 1989 dupa ce Alec o violase. Asa fusese si in 1991 cand il folosise pe Dan pe post de vibrator uman, asa fusese si cand se despartise de Bogdan pentru ca Victor o drogase ca sa o aduca in patul lui, iar ea nu dorea ca Bogdan sa sufere si sa decada din pricina ei. Numai ca drama se petrecuse, iar prezentul ii putea arata oricand un Bogdan manjit de cel mai puturos noroi. Daca Victoria regreta ceva acel lucru era rolul pe care ea il avusese in viata lui Bogdan.

„Pentru tot am sa te pedepsesc iubindu-te.”
Delia Gavrilescu

Nu se mai putea gandi la nimic. Prima „intoarcere” in tara ii lasase un gust amar. Se confruntase atunci cu realitati pe care le nega, pe care le anticipase pentru ca avea ciudatul har de a „vedea” cumva viitorul – poate datorita mult cantatei „intuitii feminine”, poate datorita acelui simt pe care si-l descoperise in sine de la o varsta frageda si care o ajutase sa treaca peste tot ce fusese mai greu in viata, o avertizase asupra capcanelor intinse de destin… Pentru ca acel simt nu era intuitie, iar Victoria stia asta la fel de bine cum stiuse toata viata ca ii era destinat sa se marite cu un strain venit de la Nord. Doar ca Germania nu era tocmai la Nord, iar barbatul din visurile ei era blond, cu parul lung si nu brunet ca Dieter. Insa numele era acelasi, iar Victoria nu mai putuse spune „nu” ca atator altora, pentru ca o forta mai puternica decat ratiunea vorbise pentru ea si rostise un „DA” amuzat, un „DA” pe care tanara il regretase aproape imediat, dar un cuvant care avusese si puterea de a o inalta pana la cer intr-o secunda.

Modul in care il cunoscuse pe Dieter fusese magic, iar Victoria il acceptase ca pe un dar de la Dumnezeu, sau, de ce nu, ca pe un premiu oferit de Destinul care, de cele mai multe ori, fusese „zgarcit” cu ea cand venea vorba de dragoste.

Sigur, se indragostise de zeci de ori, Victoria nu avea de ce sa nege ca putea cuceri un barbat cu o singura privire si ca de cele mai multe ori facea asta numai ca sa-si demonstreze ca „poate”. Puterea asta era insa iluzorie, se baza pe atractia chimica, iar tanara era constienta ca „dupa” Zadarnicia capata dimensiuni titanice. Insa clipa era ceea ce conta, iar „dupa” era intotdeauna o notiune ignorata. Asa cum fusese si in momentul in care ii spusese „DA” lui Dieter. Un „DA” care ii omorase esenta pentru a lasa loc unui nou inceput.

Acest nou inceput era mai dur decat si-l imaginase. Victoria isi cunostea limitele. Stia ca putea invata limba germana, suficient cat sa se descurce in viata de zi cu zi, dar nu atat de bine incat sa poata profesa. „Vic” – jurnalista – murise. Dar tanara se agata de amintirea si amintirile ei, iar durerea crestea cu fiecare zi.