Rounite - Morbach - Exilat de Bunavoie

Inapoi - 3

November 26th, 2006

Ramasese o piatra rece pana in 1997 cand il cunoscuse pe Robert si se indragostise nebuneste. Isi pusese sufletul intreg in relatia cu un american care venise sa construiasca o retea de telefonie mobila, retea ce avea sa devina cea mai puternica din Romania cu timpul. 1997 ingropase „piatra rece” intr-un loc necunoscut. Insa oricat de rece ar fi fost in toti acei ani, amintirea lui Marius ii incalzise inima. El fusese cel care o caracterizase drept o piatra rece. Acesta fusese modul lui de a-i spune cat de mult ii admira puterea de a sta dreapta in fata Destinului, fara ca macar sa se clatine in urma loviturilor. Se clatinase totusi de mult prea multe ori dupa 1997. dupa ce relatia ei cu Robert se sfarsise, fara a se fi sfarsit vreodata cu adevarat… pentru ca Robert stia ce putere avea asupra ei, la fel de bine cum si ea stia ca el nu va mai putea atinge niciodata o alta femeie fara a avea in gand numele ei. Ea ii schimbase modul de a privi lumea, ea il maturizase, ea fusese in genunchi in fata lui, dar el nu o vazuse niciodata ingenunchiata… „Vic” era femeia vietii lui, insa ea, desi il iubea, nu putea sa-si conceapa viitorul alaturi de el. Nu in America. Nu in alta tara decat Romania. Dar venise Dieter pe 16 august 2002, de ziua ei de nastere si…

Prima intoarcere in tara dupa trei luni petrecute in Germania avea sa-i intareasca Victoriei convingerea ca acel „DA” nu fusese un capriciu, ci un raspuns dictat de o forta mai presus de puterea de judecata.

Romania ramasese aceeasi, insa nimic nu mai era la fel. Viata se schimbase intr-un ritm ametitor in cele trei luni de absenta. Cand plecase din Germania stiuse ca nu o astepta nimic bun, dar ignorase certitudinea. O ingropase intr-un colt intunecat al sufletului – acolo unde punea tot ce nu ii placea sa auda, sa vada… sa simta: in coltul cu otrava. Tot drumul isi stapanise lacrimile. Si le inghitise cu un pahar de Merlot de Murfatlar in avion, apoi le oprise drumul de indata ce pusese piciorul pe pamant romanesc, dar nu le mai putuse stapani in Expres. Plansese cu zambetul pe buze, isi permisese sa fie fericita si acesta avea sa fie singurul sentiment bun, cu adevarat profund si inaltator pe care il simtise timp de o luna. In momentul acela nu conta ca pasagerii o priveau curiosi, temandu-se ca s-a intamplat ceva rau cu un membru al familiei ei – era imbracata in negru. In momentul acela iubise gunoaiele de pe strazi, mirosul gazelor de esapament atat de prezent pe toate arterele rutiere bucurestene, tiganii ce scuipau seminte pe trotuare, fetele in fuste scurte ce-si afisau trupurile pe care le-ar fi oferit pentru cateva zeci de mii de lei, politistii cu expresiile lor tampe, cladirile neingrijite, afisele zdrentuite… tot ce facea parte din peisajul bucurestean… totul insemna „acasa”. Si era bine. Se intosese „inapoi” si-si dorise ca totul sa fie perfect, ca senzatia aceea de „gol” ce ii umplea incet-incet sufletul sa nu aiba nici o legatura cu viata reala, sa fie doar o alrma falsa… Dar nu era.

Entry Filed under: Capitolul III