Dieter - 2
„Nu, nu m-ai aparat!” ii reprosa fata. „Nu ai facut-o niciodata. Nici atunci cand Breuer m-a umilit… Iar cand eu iti dau o idee vizavi de firma ta, tu nu o iei in considerare pentru ca vine din partea mea. Oricine altcineva ti-ar spune ca pagina de web trebuie sa contina si logo-ul firmei ar fi de indata ascultat. Dar pentru ca o spun eu, experienta mea in mass media nu mai conteaza, nu-i asa? O spune doar femeia cu care te culci, cea care trebuie sa spele, sa calce, sa gateasca doar ca tu sa te simti bine!”
„Stii ca asta nu e adevarat!”
„Sincer, nu stiu. Tot ce stiu, tot ce vad, e racela ta. Modul in care, daca plang in fata ta si-ti spun ce ma doare, imi intorci spatele, ma ignori sau pur si simplu imi spui ca vorbim maine…”
„Esti nedreapta. Nu pot sa vorbesc cu tine cand esti asa… Cred ca ai baut si ar trebui sa nu mai vorbesti dupa ce bei.”
Tanara simtise ca i se clatina pamantul sub picioare. Parca isi auzea tatal vorbindu-i Dorinei. Cineva spunea ca istoria se repeta. Pentru Victoria asa se si intampla. Traia ce traise Dorina si pe de o parte considera ca isi merita soarta cu varf si indesat: amar de ani nu isi intelesese mama. Nu ii intelesese suferinta, lacrimile si durerea.
„Da, probabil gasesti intotdeauna ceva de spus cand nu iti convine ce auzi. Nu se pupa cu ideea ta de femeie, nu? Vrei o fiinta la picioarele tale, una supusa si umila? Ti-ai facut niste calcule eronate. Nu sunt eu aceea!”
El ii intoarse spatele:
„Nu vorbesc cu tine cand esti asa de agresiva!”
Doar ca tonul tinerei era bland, insa acuzator, iar asta parea sa-l sperie, sa-i zdruncine sistemul de valori.
„Unde e agresivitatea mea? In lacrimi? In modul umilitor in care iti cersesc mai multa atentie? Mai multa dragoste?”
El nu se deranja sa raspunda.
„De fapt nu iti cer mai multa dragoste: stiu ca ma iubesti. Tot ce vreau e sa imi dai putin din inima ta… sa imi arati putin din sufletul tau. Sa nu ma mai judeci ori sa ma compari cu fostele tale iubite care, stiu, te dominau, te calcau in picioare…”
Prima greseala: niciodata o femeie nu ar trebui sa-i arate unui barbat cat de usor de manipulat poate fi…
„Nu stii nimic!” urlase el suficient de tare ca sa o convinga ca avea dreptate.
Victoria ridicase si ea tonul:
„Nu stiu, dar o simt pe pielea mea din clipa in care am venit alaturi de tine. Vad zilnic cum nimic din ceea ce fac sau imi doresc eu nu are nici o valoare; vad ca te distrezi mai bine cand mergi la discoteca insotit numai de prietenii tai si niciodata cand mergi cu mine: atunci esti doar posomorat ca un bunic… morocanos si nimic nu iti poate intra in voie, nimic nu iti poate fi pe plac… Femeile alea… daca le-ai tratat la fel, sigur ca te-au parasit. Si daca o sa continui asa, am sa plec si eu.”
„Nu ai decat sa pleci. Acum distrugi dragostea noastra…”
„Eu? Eu distrug dragostea?”
„Da, acum nu simt nimic pentru tine.”
Fara sa vrea Victoria nu isi putu opri un gand sarcastic: „Numai acum?”, dar nu lasa buzele sa il rosteasca. Il inghiti ca pe o doctorie amara pentru ca stia ca nu era adevarat. Numai ca isi simtea sufletul impietrindu-i, incet, de parca privise inapoi cand fugise din Sodoma.
Victoria era o luptatoare. Nu putea renunta asa de usor: trebuia sa il faca sa o inteleaga.
„Cum poti spune asa ceva? Dragostea ta vine si pleaca? Ce e? Autobuzul de ora sapte? Chiar nu gandesti cand spui lucruri care dor atat de mult?”
„Ce sa cred altceva cand esti asa de rea cu mine. Nu faci altceva decat sa ma invinuiesti pe nedrept si esti agresiva… Nu stiu, poate ai avut probleme in copilarie si te porti acum asa.”
Ultima lui replica o duruse si mai mult ca precedentele: nu mai conta alcoolul, nici falsa agresivitate. Ceea ce conta era realitatea: copilaria Victoriei fusese o rana deschisa. Vazuse scene care puteau zdruncina mintile oricarui om. Multa vreme se ferise de a avea o relatie adevarata pentru ca se temea de „repetarea istoriei”.
„De ce ti-e frica tot nu scapi!” – cu cata durere intelesese aceasta zicala.
„Da, am avut probleme in copilarie. Niste probleme pe care tu nici nu le visezi… Cand am vazut-o pe mama ta plangand in fata mea din cauza ta, cand am vazut ca tu insuti nu-ti dai seama ca ai ranit-o; cand te-am auzit spunand ca nu iti ceri scuze pentru ca a fost vina ei…”
„Stiu ca am gresit atunci…”
„Dar nu i-ai spus niciodata ca iti pare rau. Iar cu mine greseseti in fiecare zi si nu vezi de ce… niciodata.”
„Dar eu nu sunt rau!” insista el.
„Nimeni nu spune ca esti rau. M-ar bate Dumnezeu daca as afirma asa ceva. Tu nu esti rau: doar orb si surd daca e vorba despre altceva afara de ego-ul tau atotcuprinzator.”