Rounite - Morbach - Exilat de Bunavoie

Totusi, terenul viran din fata casei lui Dieter, plus fabrica din dotare, aveau ceva magic, ceva care ii intarea Victoriei convingerea ca nestematele stau ascunse in noroi si ca mierea cea mai dulce se poate obtine din flori de pelin. Cand ploua, iremediabil, curcubeul tasnea pur si simplu spre cer, dintre tufele neingrijite. Nu cerul pogora curcubeul. Nu.

Ca o ironie a sortii (iar de glume de acest soi viata e plina) la stanga terenului viran, parca iesind din el ca un deget care arata drumul spre civilizatie, era locul de joaca al copiilor. Un singur cuvant il putea descrie: BANAL. Iar copiii… grasi si blonzi, nici macar nu faceau privelistea mai atragatoare. Adesea Victoria se gandea la o bucata de paine neagra unsa cu unt si gem, de pe care insa gemul curgea dizgratios, prelingandu-se pe masa. Copiii si vocile lor dulci ii provocau greata, ca atunci cand manca prea mult. Iar in Germania asta era o alta problema, pentru ca nemtii chiar mancau prea mult.

Satul in care locuia nu avea nimic cu adevarat urat in el. Doar o simplitate monotona si prea mult prost gust in gradini. Piticei din ceramica isi scoteau penisul urinand pe cate un ghiveci cu flori, ori, daca nu, aratand und fund tatuat cu inimioare trecatorilor prea curiosi; catei cu mutrite vesele, spoite in cele mai ciudate culori; broaste imbracate in diferite nuante de verde; felurite animalute ascunse printre rasadurile multicolore… toate astea completau cu succes cardurile de rate cu palarii de paie.

Menajeria ceramica nu se oprea la intrarile caselor. Continua in ferestre, printre ghivecele cu plante de apartament, ca o sfidare. Gaturi lungi de gaste se iteau printre florile nalbelor, la fel de firesc si de prostesc precum, pe alocuri, puteai vedea urechile unui iepure ori formele dolofane ale unui om de zapada (ceea ce era ciudat vara, pentru ca, de regula, manifestarile artistice ale casnicelor germane erau tematice, in functie de anotimp sau de sarbatoarea religioasa apropiata). Dar cea mai exasperanta priveliste ramanea cea din fata casei. Imaginea fabricii de hartie, monstrul urias care parea ca e gata sa inghita cerul, isi avea si ea paradoxurile proprii. In primul rand culoarea: acel galben bolnav si murdar. Apoi forma: nicidecum cilindrica, dar trupul cladirii aducea mult cu un sarpe la panda. Cel mai ciudat lucru insa, era ca fabrica doar parea ca domina orizontul. In realitate, dincolo de ea, se zarea un deal inalt. Dar fabrica „musca” din personalitatea naturii, si dealul „trecea” neobservat. Acolo, la orizont, era, de fapt, doar fabrica. Nu mai erau nici deal, nici cer si nici terenul viran care-si rostogolea tufele prafuite si neingrijite spre ea. Atributul peisajului din fata casei nu mai era „banal” ci „fabrica”. Nu mai contau peluzele din stanga si din dreapta. Nici ratele lor. Monotonia caselor nu mau avea nici o importanta pentru ca, in fiecare dimineata, nemiscat ca vesnicia, monstrul de beton in ranjea cu dinti galbeni, spunandu-i parca: „De aici nu ai scapare!”

Iar Victoria ii raspunea in gand, prosteste: „Stai sa vezi!”. Prosteste, sigur, pentru ca monstrul nu pleca nicaieri. Chiar statea acolo, asteptand. De n-ar fi fost ploaia si minunea legamantului lui Dumnezeu cu omenirea, nu ar fi fost nimic. Nici o speranta.

Pentru Victoria contau lucruri de genul: un reportaj bun, o gravura reusita, o carte pe care sa nu o poata lasa din mana pana ce nu citea ultimul cuvant pe care autorii moderni uitaua sau omiteau sa-l scrie… Victoria ar fi mers la teatru des, cinematograful o fascinase intotdeauna, iar seara adora sa deschida televizorul sa vada filmul difuzat de Hallmark - pentru ca nu era intrerupt de publicitate si pentru ca ii dadea o stare de bine. De cele mai multe ori la Hallmark erau filme “cuminti”, unele inspirate din realitate, altele din povestile si povestirile unor autori celebri. Si asta era bine, pentru ca, intr-un fel, inocenta lumii se pierduse.

Cu toate ca Victoria nu (mai) era o inocenta, adora puritatea si incerca sa gaseasca un strop imaculat in toti oamenii pe care ii intalnea. A cauta binele din semenii sai nu era un motto, ci un mod de viata, de multe ori neinteles, de multe ori avand ca rezultat reversul medaliei… Insa, uneori, rar… gasea mierea in pelin! Si-i parea atat de dulce! Asa cum era gustul iubirii ei pentru Dieter.

Dar de unde venea amaraciunea?

In copilarie, Victoria citise de multe ori Balada Mesterului Manole. Intelesese atunci cateva lucruri care aveau sa-i traseze un drum clar in viata, dar cel mai important dintre ele era si cel mai inspaimantator: nu exista implinire fara jertfa. Si pentru implinirea acestei iubiri dulci-amare ea jertfise aproape totul. Mai avea doar viata si urme vagi de identitate, urme pe care Dieter, poate fara sa vrea, o determina sa le stearga sau sa le ascunda. Victoria suferea.

Si asta din clipa in care acceptase sa plece din tara ei, de langa familie si prieteni. Din clipa aceea avea sufletul in furci si nu mai intelegea sensul vietii. Tot de atunci incepusera cosmarurile, se trezisera la viata spaimele primordiale: toti monstrii pe care ii vazuse cu ochi de copil, fantomele pe care le credea plecate de cealalta parte a oglinzii, ielele si balaurii o vizitau rand pe rand, noapte de noapte. Devenisera realitati, iar nedreptatea mergea mai departe: nu se putea obisnui nici cu viata de zi cu zi!

Cel mai dezolant lucru era…peisajul din fata casei. Plat. Lipsit de viata si de stralucire. Imaginea unei fabrici de hartie desprindea cerul de pamant. Culoarea zidurilor ei (galben) aducea prea mult aminte de o boala. De la casa pana la fabrica, cativa kilometri… nimic. Un teren viran, paradoxal curat (desi, tinand cont de faptul ca se afla in Germania, asta nu ar fi trebuit sa o mire), dar care, si mai ciudat, dadea impresia ca toata mizeria lumii se strasese pe el. Cu siguranta era efectul balariilor asupra ochiului (deja) obisnuit cu ordinea monotona a caselor si gradinilor germane. Iar casele astea pareau a fi identice, desi nici una nu avea aceeasi arhitectura cu alta. Poate numai acelasi stil. Si albul… albul caselor dadea tonul monotoniei. Pentru ca nu lasa loc pentru nimic altceva.

„Cand nu vrei sa urasti… IUBESTE!”
Delia Gavrilescu

„Oda ratei si prostului gust! Oda inculturii si mediocritatii! Ura pentru delasare si platitudine! Traiasca si infloreasca gandirea germana atotcuprinzatoare!”

Sarcasmul nu-i aducea nimic bun. Doar mai multa durere si un gust amar, de doctorie. De ceva vreme renuntase la tot ce iubise vreodata pentru un alt soi de iubire. Si deja ajunsese sa urasca. Sa se urasca, pentru ca soiul asta nou de iubire o determinase sa isi nege propriile valori, sa renunte la tot si la toate, sa fie slaba si umila…

„Pentru un barbat.”

Si nu era prima oara. Dar, din cine stie ce motiv absurd si straniu, de data asta era… daca nu pentru totdeauna, cel putin pentru multa vreme. Iar ea nu era obisnuita cu asta. Nu era obisnuita sa fie pusa in genunchi si in nici un caz nu era obisnuita sa se subordoneze unui barbat. Dar trebuia sa invete. Culmea: prindea repede.

Victoria era o femeie mandra si, in ciuda ultimelor dovezi, puternica. Avea un acut simt al datoriei si onoarei, un respect pentru prietenie cum rar se mai intalneste, o sinceritate dezarmanta, dar si o incapatanare catareasca pe care multi o condamnau. Totusi aceasta incapatanare ii adusese multe in viata. Asta… pana acum. Pana acum cand incapatanarea ii facea rau. Victoria nu suporta sa fie constransa in nici un fel. Crescuse libera, ca fiarele salbatice, parintii ei divortasera cand ea avea 14 ani, iar de atunci mama ei fusese mult prea preocupata de propria persoana si tatal… mult prea rece si prea departe. Cand se mutase in alt oras Victoria stiuse ca il pierduse, dar se incapatanase (!) sa nu il lase sa o uite, sa inteleaga ce mult insemna pentru ea si, peste ani, reusise sa si-l apropie, sa-l faca sa priceapa ca gresise atunci cand o evitase…

In schimb mama ei… abia dupa ce parasise tara intelesese ca Victoria o pornise in sfarsit pe un alt drum. Nu fusese prea suparata cand Petre, tatal Victoriei, ii cumparase un apartament si fata se mutase aproape in aceeasi zi in care fusese achizitionat. Dorinta de libertate nu-i era straina Dorinei, dar niciodata nu s-ar fi gandit ca Victoria urma sa faca exact lucrul pe care il ura cel mai tare: sa plece din tara. Isi pierduse fiica. Credea ca pentru totdeauna. O cuprinsese o disperare stranie. O ceata ca pacla i se ridicase de pe ochii mintii si putea acum sa vada si sa inteleaga tot ceea ce negase timp de 28 de ani. Victoria era imprevizibila. Sigur, stiai ca isi adora prietenii, chiar cand acestia nu o meritau, stiai ca lua apararea celor slabi, iar generozitatea ei se manifesta in cele mai proaste momente (ca atunci cand nu aveau bani si nici o bucata de paine in casa), stiai ca nu suporta sa fie contrazisa si ca avea intotdeauna ultimul cuvant… iar asta era un atribut al incapatanarii fetei. Dar nu stiai ca Victoria era in stare sa-si ucida sufletul in numele… iubirii. Desi… la modul in care vorbea despre prietenie, cu siguranta iubirea insemna absolutul. Si totusi… nu era Victoria cea care sa renunte la un serviciu pentru care muncise de la 16 ani, la o casa pe care incepuse sa o viseze tot de atunci, la familie, la prieteni… la munti si paduri, la Delta si mare. Nu era ea. Insa…

Si in plus Victoria nu isi dorea sa se casatoreasca. Asta era idealul Amaliei, al lui Carmen, al Andrei, dar nu al fiicei ei. Victoria era total opusa prietenelor pe care, in treaca fie spus, Dorina nu le putea inghiti nici cu un sac de lamai.