Peisajul din fata casei - 2
Pentru Victoria contau lucruri de genul: un reportaj bun, o gravura reusita, o carte pe care sa nu o poata lasa din mana pana ce nu citea ultimul cuvant pe care autorii moderni uitaua sau omiteau sa-l scrie… Victoria ar fi mers la teatru des, cinematograful o fascinase intotdeauna, iar seara adora sa deschida televizorul sa vada filmul difuzat de Hallmark - pentru ca nu era intrerupt de publicitate si pentru ca ii dadea o stare de bine. De cele mai multe ori la Hallmark erau filme “cuminti”, unele inspirate din realitate, altele din povestile si povestirile unor autori celebri. Si asta era bine, pentru ca, intr-un fel, inocenta lumii se pierduse.
Cu toate ca Victoria nu (mai) era o inocenta, adora puritatea si incerca sa gaseasca un strop imaculat in toti oamenii pe care ii intalnea. A cauta binele din semenii sai nu era un motto, ci un mod de viata, de multe ori neinteles, de multe ori avand ca rezultat reversul medaliei… Insa, uneori, rar… gasea mierea in pelin! Si-i parea atat de dulce! Asa cum era gustul iubirii ei pentru Dieter.
Dar de unde venea amaraciunea?
In copilarie, Victoria citise de multe ori Balada Mesterului Manole. Intelesese atunci cateva lucruri care aveau sa-i traseze un drum clar in viata, dar cel mai important dintre ele era si cel mai inspaimantator: nu exista implinire fara jertfa. Si pentru implinirea acestei iubiri dulci-amare ea jertfise aproape totul. Mai avea doar viata si urme vagi de identitate, urme pe care Dieter, poate fara sa vrea, o determina sa le stearga sau sa le ascunda. Victoria suferea.
Si asta din clipa in care acceptase sa plece din tara ei, de langa familie si prieteni. Din clipa aceea avea sufletul in furci si nu mai intelegea sensul vietii. Tot de atunci incepusera cosmarurile, se trezisera la viata spaimele primordiale: toti monstrii pe care ii vazuse cu ochi de copil, fantomele pe care le credea plecate de cealalta parte a oglinzii, ielele si balaurii o vizitau rand pe rand, noapte de noapte. Devenisera realitati, iar nedreptatea mergea mai departe: nu se putea obisnui nici cu viata de zi cu zi!
Cel mai dezolant lucru era…peisajul din fata casei. Plat. Lipsit de viata si de stralucire. Imaginea unei fabrici de hartie desprindea cerul de pamant. Culoarea zidurilor ei (galben) aducea prea mult aminte de o boala. De la casa pana la fabrica, cativa kilometri… nimic. Un teren viran, paradoxal curat (desi, tinand cont de faptul ca se afla in Germania, asta nu ar fi trebuit sa o mire), dar care, si mai ciudat, dadea impresia ca toata mizeria lumii se strasese pe el. Cu siguranta era efectul balariilor asupra ochiului (deja) obisnuit cu ordinea monotona a caselor si gradinilor germane. Iar casele astea pareau a fi identice, desi nici una nu avea aceeasi arhitectura cu alta. Poate numai acelasi stil. Si albul… albul caselor dadea tonul monotoniei. Pentru ca nu lasa loc pentru nimic altceva.