Rounite - Morbach - Exilat de Bunavoie

Prezentul insemna zile lungi de singuratate, nopti lipsite de caldura, nopti in care singura ei bucurie era sa-si priveasca barbatul dormind. Se gandea ca asemenea situatii apar de regula dupa ani de casnicie si nu dupa trei-patru luni de convietuire. Il privea dormind si sufletul ei se razvratea, ii cresteau aripi de otel, gata sa taie cerurile pentru a ajunge acolo unde nu se poate ajunge, pentru a atinge neatinsul. Se inversuna atunci sa lupte, sa-l faca pe barbatul ei sa vada si sa o inteleaga. Insa nu-i putea vorbi deschis, nu-i putea spune adevarul in fata, pentru ca Dieter credea astfel ca ea incerca sa-l domine. Mai ramanea doar un truc ieftin, grotesc chiar, un truc folosit de toate femeile mai devreme sau mai tarziu: manipularea. Victoria era uimita cum asta functiona de fiecare data, insa adevarul si sinceritatea erau ocolite de catre barbati. Ori de cate ori auzea un barbat spunand ca femeile sunt de neinteles ceva in ea raspundea cu glas mut: „Cati ca voi!” – asa, ca intr-o poezie de Toparceanu. Daca lucrurile stateau asa era numai vina barbatilor. Femeile , in general, sunt mai deschise ideii de compromis. Barbatii au insa complexul „sefului”, un complex care, in societatea moderna, nu prea mai are sanse de reusita. Victoria nu credea in egalitatea dintre femei si barbati, nu in sensul pur feminist. Credea numai in egalitatea intre oameni. Nu ar fi contrazis-o niciodata fatis pe femeia care afirma ca barbatii sunt cele mai mici si meschine fiinte. Era o convingere a multora, chiar si a ei. Se trezise de multe ori barfind si intelesese cat de mult se murdareau oamenii unii pe altii din invidie. Barfeai ca sa nu te apuce dracii si sa te duci sa infigi un cutit in persoana care trezea in sufletul tau sentimente negative. Numai ca Victoriei, ori de cate ori fenomenul se intampla, regreta gestul de parca ar fi comis o crima impotriva umanitatii.

Nu i-ar fi placut nici ideea de a il manipula pe Dieter, de a il lovi cu propriile arme. De a ii disconsidera orice afirmatie in public spunand, da, dar nu le stii tu pe toate. (Iar asta mai ales atunci cand el avea dreptate). Numai ca soiul asta de manipulare insemna injosirea ei, pangarirea ultimelor farame de demnitate pe care le mai avea. Incercase tot ce putea incerca. Sa tipe, sa planga, sa ingenunchieze, sa roage, sa povesteasca din intamplare, sa mentioneze in treacat in public o durere veche, sa ii scrie. Toate incercarile, in special scrisoarea, dadeau rezultat pentru doua trei zile dupa care urmau saptamani de lacrimi inghitite in singuratate. Avea nevoie de ceva care sa ii umple zilele si golul din suflet. Isi dorea sa profeseze undeva, in alta parte decat in firma lui unde tot ce facea s-ar fi putut numi „publishing” pentru ca „aranja” in pagina tabele si informatii, sigle si fotografii care descriau zecile de produse ale companiei. Era o situatie fara de sfarsit, pentru ca apareau tot timpul produse noi, dar Victoria avea o mare viteza de lucru, iar acuratetea era si ea unul dintre atributele muncii femeii, pentru ca anii de jurnalism ii creasera un motto: „afli stirea acum si ajungi acolo…IERI”. Era o formulare simpluta, amuzanta, dar o formulare care ii dadea puterea de care avea nevoie pentru a isi duce treaba la bun sfarsit. Insa, daca lucra atat de repede, termina totul intr-un timp record, iar asta insemna, in ochii nemtilor care, prin excelenta sunt inceti si la minte si la reactii, ca nu muncea destul… Ca nu o interesa nimic. Un adevar tot exista in asta: nu o interesa. A vedea led-uri si a face tabele cu descrierile acestora nu prea se potrivea cu ideile „creatoare” care ii marcau existenta Victoriei.