Inapoi - 9
Mancarea din restaurantul „La Mama” avea intotdeauna o calitate: era fara cusur. A doua, mai putin importanta, era cantitatea: industriala. Serviciile insa nu erau intotdeauna ireprosabile. De fapt, fusesera ignorate total din momentul in care se asezasera la masa. Noroc cu niste „obisnuiti ai localului” care au atras atentia unei ospatarite. Si a inceput „bestializarea”. Atatia bani nu mai avusesera de cand Vic dadea meditatii de limba engleza intr-un sat din apropiere de Bucuresti. Pe atunci isi permiteau sa mearga in Salsa vinerea si sambata, sa bea cat aveau chef, sa manance „Tocatos con cilli” – scris, din cine stie ce motiv, gresit in meniu – si sa mearga dimineata la o cafea in „Salt’n’pepper” – un local care nu mai exista.
„Vremurile bune” erau parte a unui trecut mult prea indepartat, iar Vic nu le regreta prea tare, pentru ca, dupa ele, urmasera trairi la care altii doar viseaza.
„La Mama!” oferise un moment bun si amuzant, stropit cu bere Guiness. Apoi plecasera in Irish Pub, unde fusesera tratare cu aceease indiferenta, doar vorbeau limba romana, iar clientii bastinasi daca nu se numeau „Adrian Mutu” nu aveau nici o sansa in asemenea localuri. Urmatorul popas s-a numit „Unirea Shopping Center”. De acolo Vic a cumparat un cadou de casa noua pentru Amalia: o sculptura in lemn – destul de reusita – infatisand o femeie. Asta numai pentru ca Amalia se „separase” de Dragos (divortul nu fusese inca pronuntat) si se mutase in casa bunicii din partea tatalui.
„Hai la Amalia!” hotarase ea dintr-o data. Dorea sa-si revada prietena, chiar daca uneori (de cele mai multe ori) Amalia avea un ritm prea vioi pentru Victoria; un ritm obositor.
Si plecasera, fara sa o anunte, doar pentru ca Victoria dorea sa vada cine se bucura sa o revada si cine nu. Iar lacrimile din ochii Amaliei, disperarea si socul afisat in momentul in care Vic, dupa ce Carmen intrase in casa, sunase la usa si spusese „Pizza!”, o determinasera sa uite de primirea rece pe care i-o oferise Carmen. Asta pana sa o vada pe Delia, pe care, desi o credea oarecum falsa, o placuse enorm. Pentru ca Delia ii amintea mult de „piatra rece”. Avea doar „atitudinea” pe care Vic insasi o afisase cu multi ani in urma. Atat. Nimic altceva.
Apoi ele patru: Vic, Carmen, Amalia si Luminita, plecasera in Salsa si urmase o noapte de neuitat. Ziua se incheiase asa. Zorile le gasisera zambind. Insa toate aveau sa plateasca pentru acest lux „cu varf si indesat.”
Ce se intamplase in acele treizeci de zile pentrecute in Romania Victoria incerca sa uite. Insa nu putea. Nu putea sa uite ca Amalia o invinovatise de cele mai cumplite lucruri. Divortul parea ca ii luase mintile, iar Victoria se simtise umilita, calcata in picioare, in special in ultima zi a sederii in tara cand Amalia preferase sa mearga cu Delia (care, de altfel ocupa fiecare gand si fiecare clipa a prieteniei ei) la strand. Adrian, tatal Amaliei, ii fusese alaturi in acea zi. Carmen avea o scuza: fusese la serviciu. Dar Amalia avea zi libera, si, in plus, urmau doua luni la mare pentru ea. Oare ce rost mai avea strandul? Fusesera si serile in care Amalia si Delia intarziau sa vina pentru ca „aveau ora la solar”, insa acestea doar o amuzasera pe Vic, fara a o deranja cu adevarat. Dar a petrece ultima zi cu Adrian… desi fusese placut, nu avea valoarea unei ore cu Amalia. Seara nu se mai putuse bucura de prezenta ei, pentru ca era deja obosita si nu-si dorea altceva decat sa doarma. Numai ca seara fusese momentul trist in care Carmen o ranise a doua oara, in fata tuturor, de parca nu mai conta nimic pe lume. In clipa aceea Victoria se gandise: „Ma uraste! Dar, de ce? Numai daca ar sti, daca numai si-ar imagina cat imi e de greu… nimeni nu m-ar mai ura, nimeni nu m-ar mai invidia, nimeni nu si-ar mai dori sa fie in locul meu si nimeni nu ar mai crede ca…”
Numai Dorina, odinioara rece si nepasatoare, se purtase ireprosabil. Descoperise in ea mama pe care si-o dorise intotdeauna. Poate ca era o fata pe care nu o vazuse niciodata pentru ca ii fusese prea aproape… Poate ca amandoua intelelsesera ca departarea era, de fapt, o pierdere pentru amandoua. In situatia data parea a fi un castig. Petre insa… avusese un comportament superior, dominat… ceruse fara sa dea, ca intotdeauna, iar Victoria, macar de data asta, astepta ceva de la el: putina caldura, o intrebare sincera „ti-e bine acolo?” dar nu una care sa sune ca „ti-am spus eu ca nu o sa-ti fie bine si ca nu trebuie sa pleci! Ti-am spus eu ca barbatul ala nu vrea sa se insoare cu tine si nici nu o sa o faca. Ti-am spus eu ca ala te face servitoarea lui.” Nu, pentru ca soiul asta de intrebare avea picatura lui infima si neglijabila de adevar, dar pentru Victoria orice adevar, cat de mic, avea valoare absoluta. Aceeasi valoare pe care o avea senzatia ca prietena ei cea mai buna o ura, aceeasi valoare pe care o avea indiferenta Amaliei si faptul ca aceasta din urma o invinuia de nepasare. Pe drept, de data asta, pentru ca Victoria trecea printr-un amplu proces de schimbare pe care nu si-l dorise, pe care nu il anticipase atat de cumplit de greu… pe care il ura.
Pana la urma, prima intoarcere in tara ii lasase un gust amar. Prima? Da! Pentru ca avea sa revina iar si iar, ori de cate ori i se oferea ocazia. Romania nu era numai tara, era sangele ei – o dragoste pe care, nimic pe lume, nu o putea schimba. Si nimeni nu o putea intelege.