Rounite - Morbach - Exilat de Bunavoie

Era uimitor ca incepuse sa se obisnuiasca. Mai intai trecuse peste momentele in care se chircea neputincioasa intr-un colt al micului dormitor plangand si belstemand ziua in care s-a nascut. Apoi incercase sa treaca pe langa naivitatea bastinasilor germani si ignoranta lor asa cum trecea pe langa tomberoanele de gunoi din cartierele bucurestene. Toata aceasta resemnare aparenta se desfasura din ziua in care ii raspunsese Dumnezeu.

“Dumnezeu iti vorbeste in multe feluri, numai ca tu nu ai timp si nici intelepciune sa-l asculti!” ii spunea bunica adesea.

In ziua aceea se certase cu Dieter. Nimic nou sub soare. Numai ca in ziua aceea fusese mai rau ca de obicei. Se folosisera cuvinte arme, cuvinte taciune si cuvinte noroi. Cuvinte care nu mai lasau cale de intoarcere, cuvinte care impingeau inainte… cuvinte otrava. Cuvinte care desenau la orizont munti de pacura si care nu insemnau decat un singur lucru: sfarsitul. Si nu numai cuvinte.

Atunci Victoria il cautase pe Dumnezeu. Isi aprinsese o lumanare si ingenunchiase sub fereastra de la mansarda. Fara sa-si dea sema nu alesese dormitorul mic: camera atelier pe care o mobilase cu “resturi” dar ii daduse putin din sufletul ei ca sa aiba macar un loc in toata casa in care sa se simta bine. Privise cerul prin petecul acela de sticla, fara sa vada nimic altceva decat norii zburand nepasatori peste satul care, altminteri, arata ca desprins dintr-o poveste de Hans Christian Andersen. Si isi incepuse ciudatul monolog: o ruga pagana… o hula.

“Nu stiu daca esti acolo. Nu inteleg de ce trebuie sa fii neaparat acolo sus… dar multi oameni se uita la cer cand au nevoie de Tine. Poate ca ei au dreptate. Nici sa ma rog nu stiu, pentru ca nu o fac cu sinceritate si credinta. Tu stii: cred ca existi, dar nu mi-am definit niciodata cum, in ce forma… si de ce. Si nici nu sunt de acord sa iti inchin imnuri si ode, sa ingenunchiez in fata ta, ca in fata unui stapan absolut. Insa acum asta nu are importanta. Inteleg numai ca m-ai pedepsit. Ca trec prin cel mai cumplit cosmar din viata mea… ca iubesc tot ce am urat mai mult intr-un om… ca nu pot trai fara el, dar ca a trai cu el inseamna iadul. Ma umileste in fiecare zi. Opinia mea nu conteaza niciodata pentru el… ma ignora, ma evita… Nu mai inteleg de ce m-a cerut de nevasta. Nu pricep cum s-a ajuns aici. Si pentru mine e destul. Stiu ca e vorba de mandrie, chiar de ipocrizie din partea mea… si poate cer prea mult de la viata si de la oameni. Insa, in egoismul meu aberant si patetic, tot am facut mai multe compromisuri ca el.

Daca Tu mi l-ai destinat drept sot, daca Tu ai vrut ca eu sa pierd toate lucrurile pe care le-am iubit vreodata, tot respectul pe care l-am cucerit in ani… ai un ciudat simt al umorului. Acum vreau sa stiu ce trebuie sa fac mai departe. Daca m-as intoarce in tara ar insemna sa nu-l mai vad… si durerea ar fi cumplita. Iar eu m-am saturat sa sufar, desi suferinta mea nu face nici doi bani in comparatie cu a altora. Dar sunt in faza in care suferintele altora nu ma intereseaza. In plus… daca m-as intoarce in tara ar insemna sa admit ca am gresit, ca m-am grabit si m-am inselat. Ar insemna sa ma recunosc invinsa si ego-ul meu nu prea inghite asa ceva.

Iarta-ma…Nu am stiut niciodata sa ma rog. Nu ma pot preface… si nici nu iti mai pot promite, ca in alte dati, ca ma voi schimba, ca voi fi mai buna… ca nu voi mai bea, ca nu voi mai minti, ca nu ma voi mai gandi la toate prostiile din lume… Nu pot pentru ca nu vreau. Si stii ca nu pot sa mint. Te rog acum doar sa-mi arati drumul… Sa imi spui ce sa fac.”