Rounite - Morbach - Exilat de Bunavoie

Casa

November 19th, 2006

„Pentru ca aici e si nu e… acasa”

Victoria privea luna cu incantare. Norii care o inconjurau ii dadeau un aer misterios, ca in filmele de groaza. Nu semana de loc cu o imagine desprinsa din paginile romanticilor ci parea a fi un ochi al cerului deschis asupra satului. Ce o nemultumea cel mai tare pe tanara femeie era faptul ca niciodata, dar absolut niciodata, nu vazuse luna deasupra capului. Ori de cate ori il privea, astrul ii zambea din departare, in bataie de joc.

Nu fusese vreodata fascinata de luna. Nici macar de soare. Stelele insele ii erau indiferente. Se intampla insa, extrem de rar, sa-si ridice ochii spre cer, cautandu-l pe Dumnezeu… intotdeauna cand avea nevoie de un miracol, nu din credinta sau convingere… pur si simplu pentru ca, ocazional, se simtea neputincioasa in fata destinului si avea impresia ca numai o forta supranaturala ii putea trasa un nou drum de urmat sau ii putea oferi un indiciu cat de mic in continuarea celui vechi. Si cand isi ridica ochii spre cer, daca se intampla sa fie noapte, ramanea muta de uimire si admiratie in fata spectacolului si nu se mai ruga, de parca dansul stelelor ii era raspunsul cautat. Altfel Victoria nu privea cerul noaptea.

In schimb iubea apusul, poate mai mult decat iubea rasaritul. Si asta numai din cauza faptului ca era lenesa dimineata si nu isi dorea sa se trezeasca pentru cateva minute de culoare. Cerul in furtuna avea mai multe de oferit, asa credea, iar apusul… apusul era vremea indragostitilor. Nu isi putea imagina cati indragostiti aveau chef sa se trezeasca la ora cinci, sau mai devreme, ca sa vada prima raza de soare. Desi, cu ani in urma, facuse si ea asta… dar la mare. Si nu o impresionase cu nimic, pentru ca, doar cu o seara inainte, vazuse un apus pe un cer inaintea furtunii… Rasaritul pe cer senin… nu avea nimic magic afara de prima raza de soare care se deschidea ca geana unui ochi trezit din somn: usor, cu uimire…

Luna se miscase putin undeva deasupra casei de peste drum. Victoria isi desprinsese privirea de la ea pentru a studia arhitectura cladirii. Vazuta din exterior casa nu avea nimic deosebit. Casele germane pareau ca urmaresc acelasi tipar fara ca, propriuzis, sa fie identice. Stilul… era rece, regulat, fad. Albul predomina, iar daca vedeai o casa colorata cu siguranta era locuita de rusi, turci, sau alte nationalitati. Casa de peste drum nu facea exceptie de la regula generala. Avea tencuiala alba, acoperisul si tocaria ferestrelor si usilor maro. Era o casa mica, lipsita de personalitate. Nu avea nici macar o rata la ferestre, ori in gradina din fata, ori vreun piticot la intrare. Iar asta ii dadea un plus in ochii Victoriei. Langa ea, in dreapta, o casa in acelasi ton, insa dotata cu garaj. Garajul era de fapt un fel de sopron bine construit. Casa asta… Victoria o poreclise “jungle book”, sau “casa tufis”. Proprietarii aveau mare grija de boschetii plantati pretutindeni. Aveau si niste trandafiri roz care se labartasera pe o parte a aleii… dar aspectul general te determina sa te intrebi “oare ce o sa sara din boschet?”. Era o gradina cu aspect tamp si neingrijit, in ciuda eforturilor proprietarilor. Urmatoarea casa din dreapta era locuita de un american casatorit cu o nemtoaica. Frapa, si cum sa nu te umple de uimire asa ceva, regularitatea cu care acesti oameni tundeau peluza: o data la doua zile? Peluza insasi era folosita ocazional pe post de parcare, pentru ca familia in cauza primea multi musafiri. Mai era un lucru uimitor pentru Victoria: barbatul. Barbatul era militar. Victoria nu stia gradul pentru ca nu il vazuse niciodata in uniforma, dar atitudinea lui spunea totul. Informatia avea mai mare greutate pentru ca o primise si de la Dieter. Barbatul arata impecabil: un trup bine cladit, atletic, tipic militarilor americani, un chip frumos… ce mai… era atragator. Sotia lui… o femeie scunda, plinuta, cu o fata care, fara a fi urata, nu spunea nimic. Doar zambetul ei era vesel, dulce… cald. Si copiii… fetele lor… blonde, grase, total nereusite… urate. Probabil si complexate, pentru ca asa se intampla in majoritatea cazurilor pe care le vazuse Victoria de cand era in Germania. Iar asta era cel mai trist lucru.

Acestea erau cele trei case pe care Victoria le studia cel mai des. Nu pentru ca nu avea ceva mai bun de facut, ci pentru ca erau acolo, in raza ei vizuala. Casa tufis si casa peluza posedeau rate ceramice. La casa tufis nu se mai vedeau probabil din pricina desisului, iar la casa peluza… cineva socotise necesara sa le repozitioneze in spatiu, probabil in gradina din spate, pentru a face loc masinilor oaspetilor. “Buna idee!” isi spusese imediat Victoria.

Luna lumina aceste trei case, insirate una langa alta ca trei cutii de pantofi. Pareau mai frumoase in semi-intuneric. Aratau… romantic, desi luna acelei seri nu avea nimic romantic in ea.

Entry Filed under: Capitolul II